Mihai Eminescu si conditia omului de geniu in "Luceafarul" si "Scrisoarea I"

„Nu mã-ncântaþi nici cu clasici,
Nici cu stil curat ºi antic,
Toate-mi sunt deopotrivã
Eu ramân ce-am fost: Romantic”


„Scrisorile” sunt o unitate de gândire ºi creaþie în care poetul devine sarcastic ºi vehement în ilustrarea contrastului ideal-real, poemele fiind satire ascuþite izvorâte dintr-o înaltã conºtiinþã civicã ºi artisticã în vreme ce „Luceafãrul” are ca sursã de inspiraþie basmul popular „Fata în grãdina de aur” cules de germanul Richard Kunish într-o cãlãtorie a sa prin Oltenia. Eminescu a creat mai multe variante, stilizându-le, versificându-le ºi schimbându-le finalul. Zmeul capãtã astfel detaºarea superioarã, specificã omului de geniu, ce transformã razbunarea în blestem:
„Fiþi fericiþi! Cu galsu-i stins a spus.
Atât de fericiþi cât viaþa toatã
Un chin s-aveþi: de-a nu muri deodatã!”

„Luceafãrul” ca ºi „Scrisoare I” sunt poeme filizofice în care tema romanticã a condiþiei omului de geniu capãtã strãlucire desãvârºitã. Eminescu însuºi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiraþie a „Luceafãrului” ºi definirea omului de geniu în lume:
„Aceasta este povestea. Iar înþelesul alegoric ce i-am dat este cã, dacã geniul nu cunoaºte nici moarte ºi numele lui scapã dde noapte uitãri, pe de altã parte, aici pe pãmânt nici e capabil de a fericii pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”

Problema geniului este ilustratã de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit cãreia cunoaºterea lumii este accesibilã numai omului superior, singurul capabil sã depãºeascã sfera subiectivitãþii, sã se depãºeascã pe sine, înãlþându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obiºnuit nu se poate înãlþa deasupra concurenþei vieþii, nu-ºi poate depãºi condiþia subiectivã.

Nu doar Schopenhauer este cel ce dominã filozofia eminescianã ale celor douã poeme. Alãturi de influenþele sale, Eminescu a folosit ºi teme ale filozofiei indiene, care se explicã prin pasiunea sa pentru limba sanscritã. Pentru el, noþiunile de timp ºi veºnicie sunt antitetice, susþinând cã eternitatea este o negaþie a timpului.

Atât în „Scrisoarea I” cât ºi în „Luceafãrul” sunt prezente douã planuri: unul universal-cosmic ºi altul uman-terestru, care converg unul cãtre celãlalt ºi se interfereazã. Ambele au ca temã romanticã ipostaza omului de geniu în paralel cu ipostaza omului comun care tinde cãtre absolut dar nu-ºi poate depãºii condiþia de simplu muritor.

Compoziþional „Scrisoarea I” este structuratã în cinci tablouri constituite simetric ºi armonios.
Tabloul I ilustreazã cadrul nocturn, propice meditaþiei ºi a detaºãriii de lumea realã. Acest peisaj al visului este reprezentat de lunã ca astru tutelar, stãpânã a Universului ºi în acelaºi timp martor al tuturor faptelor ce se petrec pe pãmânt. Într-o sugestivã meditaþie poetul exprimã viziunea sa asupra timpului filozofic bivalent: timpul individual mãsurabil „doar ceasornicul urmeazã lung-a timpului cãrare” ºi timpul universal etern „din noaptea amintirii o vecie-ntreagã scoate”.

Tabloul al II-lea accentueazã ideea cã luna este „stãpâna mãrii”, astrul care vegheazã asupra întregului Univers, iar cadrul pe care el îl construieºte este de la general la particular. O altã ipostazã în care gãsim luna este aceea de martor al celor ce se petrec pe Pãmânt ea meditând asupra problemelor omenirii. Ea asistã la ceea ce se petrece în lume, iar imaginile prezentate se gãsesc în antitezã: vede mai întâi „un rege ce-mpânzeºte globu-n planuri pe un veac/Când la ziua cea de mîne abia cuget un sãrac”; apoi un simplu muritor ce „cautã-n oglidã de-ºi bucleazã al sãu pãr” în timp ce altul „cautã în lume ºi în vreme adevãr”.

Ideea egalitãþii oamenilor, a condiþiei omului in lume, supus destinului, ca orice muritor în faþa morþii este ilustratã de Eminescu foarte sugestiv:
„Deºi trepte osebite le-au ieºit din urna sorþii,
Deopotrivã-i stãpâneºte raza ta ºi geniul morþii;
La acelaºi ºir de patimi deopotrivã fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”

Portretul savantului simbolizeazã superioritatea omului de geniu care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetare ºi descoperire a tainelor lumii. Scriitorul imagineazã portretul „bãtrânului dascãl” preocupat exclusiv de lumea ideilor ºi de plãsmuirile imaginaþiei sale. Sub fruntea lui înaltã, trecutul ºi viitorul întregii lumi capãtã semnificaþii deosebite, fie reconstituindu-le, fie anticipându-le. Eminescu îl comparã cu titanul mitologic Atlas – condamnat de Zeus sã susþinã pe umerii sãi bolta cerului, fiincã luptase alãturi de giganþi împotriva olimpienilor astfel restabilind indirect puterea divinã a omului de geniu. Printr-un efort intelectual, bãtrânul filozof îºi imagineazã momentul cosmogoniei (al genezei), acela care marcheazã desprinderea Universului din haosul originar. Cugetãtorul reface mental etapele procesului cosmogonic ºi se întreabã cum va fi arãtat Universul în starea sa latentã primordialã. Gânditorul vede în timp cum civilizaþii strãlucite au pierit din cauza rãzboaielor nimicitoare; tot ceea ce omul a construit temeinic constituie doar o încercare disperatã de a opune ceva durabil morþii ºi neantizãrii temporale. Pentru Eminescu, lumea constitue o iluzie, pentru cã formele vieþii trec mereu în nefiinþã: „Cãci e vis al nefiinþei Universul cel himeric...”

Tabloul al III-lea este o Cosmogonie ºi o Escatologie, în care Eminescu mediteazã asupra naºterii lumii, dar ºi la pieirea ei. Antiteza romanticã pune în evidenþã o contradicþie fundamentalã a universului – aceea care angajeazã, pe de o parte, imensitatea ºi srãlucirea lui ameninþate de pieire, iar pe de altã parte, condiþia mizerã efemerã a omului care rãmâne totuºi de o mãreþie uimitoare prin forþa lui spiritualã. El, „bãtrânul dascãl”, geniul uman, titanul teluric îºi trimite gândul „îndãrãt cu mii de veacuri”. Cu date precise din ºtiinþã ºi filozofie, geniul eminesciam urmãreºte viaþa planetelor pânã când ele, scãpând din „frânele lumii” ºi ale „soarelui”, dispar în neant ºi intrã în moarte veºnicã. Episodul escatologic degajã tristeþe cosmicã ºi grandoare.

Tabloul al IV-lea este dominat de ideea relaþiei dintre omul de geniu ºi posterioritate, el fiind o satirã la adresa superficialitãþii societãþii în care trãieºte, prilej cu care Eminescu îºi explicã dispreþul sãu faþã de neputinþa acesteia de a se ridica deasupra intereselor meschine, mãrunte, nesemnificative. Satira conþine elemente de meditaþie filizoficã, având un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt ca niºte sentinþe exprimate cu indignare de cãtre omul de geniu, inadaptat si mult superior celorlalþi.

Meditaþia socialã debuteazã prin ideea filozoficã despre identitatea oamenilor cu ei înºiºi, a individului cu întregul, a esenþei comune a omenirii. „Batrânul dascãl” se întreabã dacã omul de geniu, poate intra în nemurire prin opera sa, cãreia ºi-a dedicat întreaga existenþã. Savantul sperã ca ideile sale ºtiinþifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor rãmâne în eternitate, parcurcând secolele si trecâd peste bariera de nestrãmutat a timpului. Cu luciditatea specificã omului superior el iºi da seama cã gloria ºi nemurirea sunt însã doar simple iluzii:

„ªi când propria ta viaþã singur n-o ºtii pe de rost,
O sã-ºi batã alþii capul s-o pãtrunzã cum a fost?”

Eminescu stigmatizeazã ºi posterioritatea, care va fi preocupatã mai ales de biografia neinteresantã ºi banalã a omului de geniu ºi mai puþin de importanþa operei sale, prilej cu care se reia ideea scurgerii implacabile a timpului ºi a condiþiei de muritor a omului.
Geniul îºi imagineazã propriile-i funerariii, la care farsa solemnitate este ilustratã de incapacitatea celor prezenþi de a descoperi ºi mai ales de a aprecia valoarea creaþiei pe care o lasã in urmã acel „batrân cu haina roasã-n coate”. Ironia dispreþuitore ºi detaºarea de cotidian se revarsã în continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt în stare sã aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea în vedere un discurs în memoria savantului, ci va dori sã arate cât de inteligent ºi bun orator este.

Tabloul al V-lea dã impresia unui epilog . Se reface tabloul nocturn strãlucind în lumina selenarã. Sub razele lunii, suferinþele umane par „amorþite” ºi însãºi durerea este resimþitã ca „într-un vis”. Peisajul selenar este caracterizat de singuratate, aidoma omului de geniu condamnat sã rãmânã o fiintã singurã în faþa morþii dar ºi a societãþii crude care îl depreciazã ºi-l izoleazã din cauza superitãþii sale.

„ªi pe toþi ce-n astã lume sunt supuºi puterii sorþii
Deopotrivã-i stãpâneºte raza ta ºi geniul morþii!”

Dacã în „Scrisoarea I” Eminescu prezintã omul de geniu încorsetat într-o lume ostilã, iar genialitatea sa se ridicã cu mult peste sfera omului obiºnuit, în „Luceafãrul” omul de geniu este o fiintã ipoteticã, o entitate superioarã care tinde cãtre condiþia umilã de simplu muritor fãrã a fi conºtient de proria-i valoare.

Preluând date din mitologia greacã, indianã si creºtinã, Eminescu le conferã sensuri filozofice adânci si noi. Versurile poemului, distribuite în 98 de catrene, sunt organizate într-o structurã compoziþionalã armonioasã susþinutã de cele douã planuri (universal-cosmic si uman-terestru).
În tabloul I planul universal-cosmic se întrepãtrunde cu cel uman-terestru. Se prezintã povestea fantasticã de iubire între Luceafãr (geniu, fiinþã superioarã)si fata de împãrat (aflatã la vârsta când poate fi tulburatã de Zburãtor; dar ºi simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vãzuta ca o atracþie a contrariilor, cãci ea este pentru Luceafãr unicã, cu totul aparte în lumea comunã, aspirã spre absolut, în timp ce Luceafãrul doreºte sã cunoascã concretul. Legãtura între cei doi se realizeazã prin intermediul visului, fereastra fiind calea de acces a îndrãgostitului în lumea efemerã. Chemarea Luceafãrului de cãtre fatã este pateticã, încãrcatã de dorinþã ºi de magie:

„Cobori în jos, luceafãr blând,
Alunecând pe-o razã,
Pãtrunde-n casã ºi în gând
ªi viaþa-mi lumineazã!”

Luceafãrul apare mai întâi sub înfãþiºarea „unui tânãr voievod”, ca fiul cerului ºi al mãrii. El o chemã pe fatã în lume lui, oferindu-i statutul de stãpânã a întinderilor de ape. Fata îl respinge, nu din mediocritatea sufleteascã, ci pentru cã a intuit lucid cã nemurirea promisã înseamnã moartea ei în sens uman. Ca sã renascã sub forma unei entitãþi eterne ea trebuie sã piarã înecatã în apele mãrii. Este o primã sugerarea a ideii de neputinþã a fetei a accede spre cunoaºtere. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru cã ei aparþin unor lumi total diferite.
Luceafãrul suferã o înfrângere, care îl determinã sã nu-ºi mai facã apariþia timp de trei zile, însã dragostea lui este mai puternicã decât voinþa ºi îl face sã revinã la fereastra fetei. Fata îl cheamã din nou. Leceafãrul se întruchipeazã de aceastã datã într-un „mândru chip”, El este acum un demon caracterizat prin imagini funebre. Pãrul îi este negru, pe cap poartã o „coroanã” ce „arde” . Braþele neînsufleþite ºi albe ca marmura îi ies dintr-un „negru giulgi”.El îºi repetã chemarea, dar îi promite iubitei sale cã o va transforma în cea mai luminoasã stea de pe cer. Dragostea Luceafãrului se explicã prin aspiraþia omului de geniu spre lumea concretã. Iubirea lor este reprezentatã de atracþia irezistibilã a contrariilor.

Metamorfozele Luceafãrului – înger ºi demon – eºueazã deopotrivã, pentru cã prototipul astral este incapabil sã dozeze corect însuºirile umane. El îi provoacã fetei senzaþia de îngheþ sau de ardere, în ambele ipostaze lumina sa fiind ucigãtoare. Astefel el se revoltã în urma refuzului categoric al fetei, devine conºtient de superioritatea sa ºi ideea apartenenþei geniului la nemurire este exprimatã clar ºi fãrã a lãsa vre-o urmã de îndoialã. Iubita, nu înþelege ceea ce Luceafãrul îi spune ºi-i cere sã se coboare el pe Pãmânt, sã fie muritor ca ea. Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului de absolut este ilustraã de intensitatea sentimentelor de iubire, care îl determinã sã renunþe chiar la nemurire pentru „o orã de iubire”, astfel, geniul revoltat de propriu-i destin pleacã spre demiurg sã cere dezlegare.
Al doilea tablou descrie un început de idilã între semeni. Ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vãzuti ca simbol al „perechii” in plan uman. Deºi, la inceput, fata de împãrat, devenitã Cãtãlina ezitã între ideal si real, în final ea îl acceptã pe Cãtãlin, realizând cã ei doi sunt parte din aceeaºi lume. Într-un astfel de cadru atmosfera este intimã, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directã.

Prezenþa Luceafãrului În acest tablou este doar sugeratã, ca o aspiraþie a omului comun cãtre un absolut de care se teme ºi pe care, nu îl poate atinge niciodatã. Cãtãlina conºtientizeazã acum superioritatea Luceafãrului, prin exprimarea propriei neputinþe de a pãtrunde îm lumea ideilor înalte ale astrului. Cãtãlin, prototip al omul comun, limitat de condiþia sa, pe care nu vrea sã ºi-o depãºeascã fiind conºtiend de capacitãþile sale, este pus in antitezã cu Hyperion.
In cea de-a treia parte a poemului este prezentatã cãlãtoria interstelarã a 'Luceafãrului' si dialogul lui cu Demiurgul. Hyperion apare deci, ca formã individualizatã a absolutului, in timp ce creatorul sau este absolutul in sine, materia universului superior organizatã. Cadrul este exclusiv cosmic, desfasurând-se intr-o atmosfera glacialã. Într-un dialog presupus, limbajul este gnomic, silenþios.

Cãlãtoria lui Hyperion cãtre demiurg simbolizeazã drumul cãtre cunoaºtere ºi totodatã motivaþia meditaþiei pe care Eminesu o face asupra omului de geniu ºi asupra condiþiei sale în raport cu oamenii obiºnuiþi, dar ºi cu idealulspre care aspirã acesta. Setea de cunoaºtere a omului de geniu face ca Hyperion sã meargã la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a putea descifra taina iubirii absolute, în numele cãreia este gata de orice sacrificiu.
Demiurgul îi refuzã lui Hyperion dorinþa, prin exprimarea ideii cã omul este muritor, el nu-ºi poate determina propriul destin ºi se bazeazã doar pe noroc. Aceastã prezentare este în antitezã cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-i dau nemurirea. Demiurgul îºi exprimã dipreþul faþã de lumea comunã a muritorilor. ªi-i refuzã cerinþele. El încearcã sã-i explice lui Hyperion statulul lor se fiinþe superioare cu o înaltã conºtiinþã ºi o altã viziuna asupra tuturor lucrurilo care îi înconjoarã.

Ultimul tablou este din nou într-un cadru atât terestru cât ºi cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si revelaþia Luceafãrului asupra diferenþelor dintre cele douã lumi. Atmosfera este, pe de-o parte, feericã, intimã, senzualã; iar pe de altã parte rece, distantã, rationalã. Dialogul nu mai este posibil, replicile constituindu-se la nivele de înþelegere diferite. Invocatia Luceafãrului are la baza doriþa superstiþioasã a fetei de a-ºi prelungi fericirea prin protcþia unei 'stele norocoase'. Rãspunsul lui Hyperion conþine însa, doar constatarea diferenþelor fundamentale dintre douã lumi antinomice.

Atitudinea Luceafãrului din final nu exprimã o resemnare, ci este o atitudine specificã geniului.
În concluzie cele douã poeme, aºa cum au fost prezentate mai sus, aratã ipostaze dieferite ale aceleeaºi persone, omul de geniu. Dacã în „Scrisoare I” el este un „batrân dascãl” în „Luceafãrul” , Eminescu îi dã puterea absolutã de a dispune de întrgul Univers. Primul poem ne prezintã fiinþa superioarã ca pe un muritor, genialitatea sa fiind închisã într-un trup de om. Suferinþa geniului este cauzatã de luciditatea cu care el vede lumea. În antitezã cu dascãlul chinuit de propriul sãu destin, gãsim Luceafãrul, care cautã absolutul în iubire. El nu este o fiinþã materialã, putând sã se metamorfozeze în orice îºi doreºte. Cu toate acestea nici unul nu este fericit, destinul geniului fiind acela de a fi singur în lumea ideilor sale.